ceasul

deobicei cand ceasul se strica, este inlocuit cu un altul sau mai simplu, i se cumpara o noua baterie... dar ce faci, cand, nevoit fie de varsta sau greutati acest ceas tine loc de inima iar ticaiturile lui tin loc de puls... cu fiecare traire, in loc de batai de inima intensa, auzi ticaiturile unui ceas batran...
ai trecut pe la pe la bucur obor in piata, sau pe la universitate si ai auzit micul ticait, ai stat in tranvai si sunetul unui ceas mergand te tot urma... ticaitul te facea sa crezi ca din cauza noptilor nedormite, sau a consumului excesiv de substante nocive, incepi incet... incet... sa inebunesti... iar ceasul pe care il toti auzi e anuntul unei bombe ce v-a exploda curand, anuntandu-ti moartea tragica.
dar nu. ticaitul venea din pieptul unei doamne, trecuta de varsta a treia, care suferise atatea operatii la inima incat nici nu o mai avea... slaba, voce anosta, par vopsit, trasaturi feminine ce sugerau o frumusete orbitoare in tinerete, privire trista a unui om ce e singu,r bolnav si se duce la piata pentru a cumpara 4 iaurturi, caci numai astamanca.
lucuieste intr-o garsoniera undeva pe langa universitate la etajul 6. lucrase in tinerete la tvr si se nascuse undeva prin vrancea. traieste singura de cand se stie si tot ce are pe lumea asta sunt niste nepoate ce o viziteaza cand pot. obisnuia sa il injure pe mircea radu cu fiecare ocazie, caci spunea ea, il stia de mic si il ajutase cu postu... iar acum o uitase. in ficare zi, a fiecarui an se trezea singura in aceeasi incapere goala, plina de praf si carti si astepta ca sa treaca orele sa se culce si a doua zi sa o ia de la capat. singurele momente cand schimba locul era cand se ducea la spital... dar si acolo incepuse sa se simta ca acasa.
acum asta intinsa in pat, uitandu-se in tavan... alb, prafuit... se gandeste la moarte... intr-un fel astepta momentul asta da mult...se ducea in sfarsit intr-un loc unde nu va mai fii singura...un loc la fel de alb ca tavanul... stia ca se va intampla asta, sa moara singura, intr-un loc uitat...stia...dar cu toate astea spera ca macar de data asta cineva va fii acolo...dar nu... ticaitul bate incet... respira mai greu... si ceasul se opreste. data: 4 ianuarie 2010... ora: mortii. ceasul s-a oprit.

spune-mi ca nu ai incetat...

mai tii minte cand eram mici si tampiti...niste alcoolici la varsta experientei, iar ora diminetii ne prindea veseli,drogati si ametiti de fum? mai tii minte cand ma sunai la 7 intr-o seara de sambata si imi ziceai ca si in seara aia ne vom distra pana vom exploda? mai tii minte ca dansam ca nebuni de transpiram asa de tare incat lumea credea ca ne udam cu apa?mai tii minte ca ne plimbam mereu pe strazi desculti tinandu-ne de mana, mahmuri...iar rasaritul ne prindea cu tenisi in mana?mai stii ca nu vroiai sa dai drumul mainii mele pe care o tineai pana transpireai... mai tii minte crema de cirese pe care o foloseam in exces si care te inebunea? mai tii minte macar primul sarut, pe care l-am avut, la fel ca si relatia noastra, pe un ring de dans plin cu oameni beti si fericiti ce urlau:" VARA ASTA AM SA MA INDRAGOSTESC!"...mai tii minte cum ne plimbam pe plaja si ne uitam la mare si spuneam ca daca noi vrem putem sa ajungem pe malul celalat...dar numai daca bem ceva inainte...mai tii minte ca ultimele zile ne prindeau la mare fara bani iar noi cerseam si ne imbateam pe bani altora? mai tii minte ce fericiti eram si radeam din orice si traiam fiecare clipa si fiecare minut al vietii? mai tii minte zilele in care nici nu apucam sa ne trezim si o luam iar de la capat ca si cum aia ar fii ultima noastra zi?
ce ne-a facut sa uitam toate astea? cand ai disparut si ai dat drumul mainii mele? cand ai incetat sa ma mai iubesti?