ascult Ombladon - daca pozele ar vorbi, si ma gandesc la copilarie. am 15 ani asa ca pot spune ca aceasta revolutie cu netul si calculatorul am prins’o foarte bine, dar totusi 7 ani din viata i’am petrecut classic. staeam pe afara cu copii din bloc, prietenii si verisori veniti in vizita. jucam ascunsa, telefonu fara fir, ne urcam prin baraci, o faceam pe florareasa, doctorita, invatatoarea, mancam inghetata de 7 mii si ne mai ramanea 3 mii pentru jeleuri. eram inocenti si zambeam mult. terorizam cainii si pisicile, si faceam experimente ca dexter in balcon. roseam cand ii auzeam pe aia mai mari ca ziceau cuvinte urate. niciunul dintre noi nu stia de hi5, nu stia ce inseamna emo, nu stiam ce e ala punk.
observ ca in interval de 9 ani socurile vietii si societatea imputita in care traim ne transforma in ceva de care nu aveam idee. ne’am treziti aruncati in bratele unor grupuri de care habar nu aveam. unii au ajuns cocalari, altii roackeri, altii emo, fakeri, artisti, betivi, drogati. as vrea sa ii intreb pe cei cu care am copilarit, aveam noi vreo farama de idee ca o sa ajungem asa ceva atunci cand alergam cu zambetul pe buze si murdari de ciocolata?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu